Cuprins:
CUM A APĂRUT - CE ESTE - CE SPUNE
I: CUM A APĂRUT
II: CE ESTE
III: CE SPUNE
III: CE SPUNE
"Nimic real nu poate fi ameninţat.
Nimic ireal nu există.
Într-aceasta stă pacea lui Dumnezeu."
Aşa începe un CURS ÎN MIRACOLE. El face o distincţie
fundamentală între real şi ireal; între cunoaştere şi percepţie.
Cunoaşterea este adevăr, sub o singură lege, LEGEA IUBIRII, sau
Dumnezeu. Adevărul este inalterabil, etern şi neambiguu. Poate să
nu fie recunoscut, dar nu poate fi schimbat. Se aplică la tot ce a
creat Dumnezeu, şi numai ceea ce El a creat este real. Este dincolo
de învăţare, pentru că e dincolo de timp şi evoluţie. Nu are opus;
nici început şi nici sfârşit. Pur şi simplu, ESTE.
Lumea percepţiei, pe de altă parte, este lumea timpului, a
schimbărilor, a începuturilor şi sfârşiturilor. Este bazată pe
interpretare, nu pe fapte. Este lumea naşterii şi a morţii, fondată pe
credinţa în penurie, pierdere, separare şi moarte. Este mai degrabă
învăţată decât dată, selectivă în accentele sale perceptuale,
instabilă în funcţionare şi inexactă în interpretările ei.
Din cunoaştere şi respectiv percepţie apar două sisteme de
gândire distincte care sunt opuse în toate privinţele: în domeniul
cunoaşterii, nu există nici un gând separat de Dumnezeu, pentru că
Dumnezeu şi Creaţia Sa împărtăşesc o singură Voie. Lumea
percepţiei este făcută din credinţa în voinţe opuse şi separate, în
conflict perpetuu între ele şi cu Dumnezeu. Ceea ce percepţia vede
şi aude pare să fie real, pentru că accesul în conştiinţă este permis
numai celor ce se conformează dorinţelor celui ce percepe.
Aceasta conduce la o lume a iluziilor, o lume care are nevoie de
continuă apărare tocmai pentru că ea nu este reală.
Odată ce un individ este prins în lumea percepţiei, el este prins
într-un vis. Nu poate scăpa din ea fără ajutor, pentru că tot ceea ce
simţurile sale îi arată nu constituie decât mărturii ale realităţii
visului. Dumnezeu a oferit Răspunsul, este singura Cale de ieşire,
adevăratul Ajutor. Tocmai aceasta este funcţia Vocii Sale, a
Sfântului Său Spirit, aceea de a media între două lumi. El o poate
face pentru că, pe de o parte, El cunoaşte adevărul, iar, pe de alta,
El ne recunoaşte iluziile, fără a crede însă în ele. Tocmai aceasta
este ţelul Sfântul Spirit, de a ne ajuta să scăpăm de lumea viselor,
învăţându-ne cum să ne inversăm gândirea şi cum să ne dezvăţăm
de greşelile noastre. Iertarea este marele ajutor de care se
foloseşte Sfântul Spirit pentru a ne învăţa cum să realizăm această
inversare a gândurilor. Totuşi, CURSUL are propria sa definiţie
despre ceea ce este într-adevăr iertarea, aşa cum şi lumea o
defineşte în felul său.
Lumea pe care o vedem nu face decât să reflecte propriul nostru
cadru de referinţă interior: ideile, dorinţele şi emoţiile dominante
din minţile noastre. "Proiecţia face percepţia". Mai întâi privim în
interior, hotărâm ce fel de lume vrem să vedem, iar apoi proiectăm
acea lume în afară, făcând din ea adevărul aşa cum noi îl vedem.
Noi o facem adevărată prin interpretările noastre care stabilesc ceea
ce vedem. Dacă folosim percepţia pentru a ne justifica propriile
greşeli - mânia, impulsurile de a ataca, lipsa de iubire, sub orice
formă ar apare - vom vedea o lume a răului, a distrugerii, a maliţiei,
invidiei şi disperării. Toate acestea trebuie să învăţăm a le ierta; nu
fiindcă noi suntem "buni" şi "caritabili", ci pentru că ceea ce vedem
nu este adevărat. Noi am distorsionat lumea prin propriile noastre
apărări contorsionate şi de aceea vedem ce nu există de fapt. Pe
măsură ce învăţăm să ne recunoaştem erorile perceptuale, învăţăm,
de asemenea, să le trecem cu vederea sau să le "iertăm". În acelaşi
timp, ne iertăm pe noi înşine, privind dincolo de conceptele noastre
distorsionate despre sine, către Sinele pe care l-a creat Dumnezeu
în noi, ca fiind noi înşine.
Păcatul este definit ca "lipsă de iubire". De vreme ce iubirea este
tot ce există, păcatul, aşa cum este văzut de Sfântul Spirit, este mai
degrabă o greşeală care trebuie corectată, decât un rău care trebuie
pedepsit. Sentimentul nostru de nepotrivire, slăbiciune şi
neîmplinire provine din puternica investiţie în "principiul penuriei"
care guvernează întreaga lume a iluziilor. Din aceste punct de
vedere, fiecare individ caută în alţii ceea ce simte că lipseşte în el
însuşi. El "iubeşte" pe altul pentru a căpăta ceva de la el. Aceasta
este de fapt ceea ce trece iubire în lumea viselor. Nu poate exista o
greşeală mai mare decât aceasta, pentru că iubirea este incapabilă
să ceară ceva.
Numai minţile se pot împreuna realmente, iar "ce a împreunat
Dumnezeu, omul nu poate despărţi". Oricum, adevărata unire este
posibilă numai la nivelul Minţii Christice şi nu a fost, de fapt,
pierdută niciodată. "Micul eu" caută să se mărească prin confirmare
externă, posesii externe, cât şi prin "iubire" externă. Sinele creat de
Dumnezeu nu are nevoie de nimic. Este de-a pururea împlinit,
ocrotit, iubit şi iubitor, căutând mai degrabă să împărtăşească decât
să dobândească; mai degrabă să extindă decât să proiecteze. Nu
are nevoi şi doreşte să se împreuneze cu ceilalţi, îndemnat de
mutuala lor conştienţă a abundenţei.
Relaţiile speciale ale lumii sunt distructive, egoiste şi copilăresc
de egocentrice. Cu toate acestea, dacă sunt predate Sfântului Spirit,
aceste relaţii pot deveni cele mai sfinte lucruri de pe pământ,
miracolele care arată calea întoarcerii în Cer. Lumea îşi foloseşte
relaţiile speciale ca pe o armă finală în sprijinul excluderii şi ca o
demonstraţie a separării. Sfântul Spirit le transformă în lecţii
perfecte de iertare şi de trezire din vis. Fiecare relaţie specială este
o ocazie de a lăsa percepţiile să fie vindecate şi erorile corectate.
Fiecare constituie o nouă şansă de a se ierta pe sine însuşi,
iertându-i pe ceilalţi. Şi fiecare devine o nouă invitaţie adresată
Sfântul Spirit şi aducerii aminte de Dumnezeu.
Percepţia este o funcţie a corpului şi, de aceea, reprezintă o
limită impusă conştienţei. Percepţia vede prin ochii corpului şi aude
prin urechile corpului. Ea evocă reacţiile limitate de care dă dovadă
corpul. Corpul apare ca fiind, în mare măsură, auto-motivat şi
independent, totuşi el răspunde, de fapt, numai la intenţiile minţii.
Dacă mintea vrea să-l folosească pentru atac, într-o formă sau alta,
corpul devine prada bolii, a îmbătrânirii şi decăderii. Dacă, în
schimb, mintea îi acceptă rostul conferit de Sfântul Spirit, corpul
devine o cale utilă de comunicare cu ceilalţi, invulnerabil atâta timp
cât este nevoie de el, urmând a fi lăsat la o parte cu blândeţe,
atunci când folosirea lui a luat sfârşit. El însuşi este neutru, aşa cum
este totul în lumea percepţiei. Dacă este folosit pentru ţelurile egoului
sau ale Sfântul Spirit, depinde în întregime de menirea pe care
i-o conferă mintea.
Opusul vederii prin ochii corpului este viziunea lui Christos, care
reflectă tărie şi nu slăbiciune, unitate şi nu separare, iubire şi nu
teamă. Opusul auzirii prin urechile corpului este comunicarea prin
Vocea care vorbeşte pentru Dumnezeu, Sfântul Spirit, care
sălăşluieşte în fiecare dintre noi. Vocea Sa pare îndepărtată şi greu
de auzit, deoarece ego-ul, care pledează pentru sinele mărunt şi
separat, pare să vorbească mult mai tare. De fapt, se întâmplă
invers. Sfântul Spirit vorbeşte cu o claritate inconfundabilă şi cu o
duioşie copleşitoare. Oricine decide să nu se identifice cu corpul nu
poate să fie surd la mesajele Sale de eliberare şi speranţă, nici n-ar
putea să nu accepte cu bucurie viziunea lui Christos în schimbul
mizerabilei imagini despre el însuşi.
Viziunea lui Christos este darul Sfântul Spirit; alternativa lui
Dumnezeu la iluzia separării şi credinţa în realitatea păcatului, a
vinei şi a morţii. Este corecţia unică la toate erorile de percepţie,
reconcilierea contrariilor aparente pe care se bazează această lume.
Lumina Sa binevoitoare arată toate lucrurile dintr-un alt punct de
vedere, reflectând sistemul de gândire care răsare din cunoaştere,
făcând reîntoarcerea la Dumnezeu nu numai posibilă, ci şi
inevitabilă. Ceea ce era privit ca o nedreptate făcută de cineva
altcuiva, acum devine o chemare întru ajutor şi unire. Păcatul, boala
şi atacul sunt văzute ca percepţii greşite care aşteaptă să fie
remediate prin blândeţe şi iubire. Apărările sunt abandonate, pentru
că acolo unde nu există atac, nu este nevoie de ele. Nevoile fraţilor
noştri devin propriile noastre nevoi, pentru că ei merg împreună cu
noi în călătoria către Dumnezeu. Fără noi, ei s-ar rătăci, ar pierde
calea.
Iertarea este necunoscută în Cer, unde nevoia de iertare ar fi de
neconceput. Totuşi, în această lume, ea este o corecţie necesară la
toate greşelile pe care le-am făcut. A oferi iertare este singura cale
de a o avea, pentru că ea reflectă legea Cerului: a da şi a primi este
unul şi acelaşi lucru. Cerul este starea firească a tuturor Fiilor lui
Dumnezeu. Aşa cum El i-a creat. Aceasta este realitatea pentru
totdeauna. Ea nu s-a schimbat numai pentru că a fost uitată.
Iertarea este mijlocul prin care ne vom aduce aminte. Prin
iertare, gândirea lumii este inversată. Lumea iertată devine poarta
către Cer, pentru că prin binecuvântarea ei putem în sfârşit, să ne
iertăm pe noi înşine. Prin faptul că nu mai ţinem pe nimeni prizonier
al vinovăţiei, noi devenim liberi. Recunoscând şi mărturisind pe
Christos în toţi fraţii noştri Îi recunoaştem prezenţa în noi înşine.
Prin faptul că dăm uitării toate percepţiile noastre eronate,
nepăstrând nimic din trecut care să ne ţină înapoi, putem să ni-L
reamintim pe Dumnezeu. Învăţătura poate merge doar până aici.
Când suntem gata, Dumnezeu Însuşi va face ultimul pas în
reîntoarcerea noastră la El.
http://www.librarultau.ro/carte/curs-de-miracole--i16686
